Stories

Ce am descoperit despre mine la Muzeul de Artă

April 3, 2017

Atunci când vreau să iau o pauză de la viteza năucitoare la care mă supun și să-mi găsesc tihna, mintea mea caută cele mai dragi locuri spre care să-mi îndrept atenția. Uneori îmi găsesc liniștea printre paginile cărților, în cești de cafea sau ceai, în parcuri verzi sau în muzee.

Sunt multe dăți în care viteza, termenele limită, lucrurile interminabile de pe musai list sau chiar și vasele nespălate apasă până și pe cei mai liniștiți neuroni ai mei. Iar în momentul în care simt că totul mă sufocă, îmi aduc aminte că gândurile se adună și se recalibrează doar după o necesară pauză.

Recent am ales să vizitez Muzeul de Artă și deși aveam în plan doar o expoziție temporară, am avut norocul să intru la două expoziții. Prima, cea pe care crezusem că am pierdut-o, aparține sculptorului Ștefan Călărășanu, iar cea pentru care mersesem este a pictorului Viorel Toma. Am descoperit lucruri tare interesante despre fiecare dintre cei doi artiști, mi-am răspuns ulterior la anumite întrebări și mi-a devenit cât se poate de limpede un lucru despre mine.

Expoziție retrospectivă – Ștefan Călărășanu

De Ștefan Călărășanu am aflat prima dată pe când făceam practică la TVR Timișoara. Avusese loc un eveniment la Filarmonica Banatul și m-am băgat în seamă cu reporterul care urma să transmită de la fața locului. Am fost cât se poate de invizibilă și am privit totul de la distanță, dar cu o oarecare băgare de seamă. În toată forfota de la Filarmonică am sesizat două lucruri care păreau să aibă legătură unul cu celălalt: numele de Ștefan Călărășanu și un pian tare ciudat care se afla în holul clădirii. Nu le-am dat importanță, dar acum realizez că informațiile acestea nu m-au părăsit complet. După câțiva ani de la acea zi, am primit cartea Adrianei Cârcu, intitulată Povestiri din vremea de după, iar interviul cu același Călărășanu mi-a produs un scurt circuit. Așa aveam să aflu mai multe despre sculptorul care a făcut zgomot în lumea pietrei, a lemnului și a bronzului, care și-a pus semnătura pe pianul de la Filarmonică și în viețile celor care l-au iubit ca om și artist.

Când am aflat de expoziția de la Muzeul de Artă, mi-am propus să merg negreșit. Și cum pățesc de multe ori, am uitat complet. Dar felul minunat în care complotează Universul m-a adus față în față cu opera unui om care a părăsit lumea trupurilor în decembrie 2013. Sufletul lui, însă, a rămas printre noi. L-am regăsit în sculpturile prezente, în îmbinarea bronzului, pietrei și lemnului și în povestea spusă de fiecare șlefuire de material.

Clopotul, un element-simbol pentru artist, l-am regăsit în mare parte din operele expuse la muzeu. Cum a început povestea cu această temă? Cu primul clopot sculptat în 1992, clopot care a fost amplasat în Piața Traian. Citind ulterior am descoperit că este din travertin (o rocă poroasă de calcar), iar în timp ce scriu aceste rânduri încerc din răsputeri să-mi amintesc de piață și dacă am văzut clopotul la ultima mea vizită prin zonă. Nu am un răspuns la această nedumerire, dar am de gând să mă lămuresc în zilele următoare. Am reluat interviul pe care Adriana i l-a luat și am descoperit cu și mai mare interes viața artistului, iar acum am o altă percepție asupra sculpturilor pe care le-am văzut la muzeu. Din fericire am avut voie să fac poze, însă un detaliu ar fi completat întreaga expoziție: câteva informații, oricât de puține, despre fiecare sculptură în parte, fie că e numele sculpturii sau anul în care a fost realizată. Nu o spun doar din perspectiva unui om care își dorește mai multe detalii, ci și pentru că am fost în faza zero, aceea de simplu privitor care nu înțelegea mare lucru, dar căruia i-ar prinde bine chiar și cele mai simple informații. Dacă sunteți curioși de expoziție, ea mai este deschisă publicului până în data de 7 aprilie.

„Mi-ar plăcea să inventez, uite-așa, vreo trei magazine. Unul să vândă timp, al doilea să vândă bun-simț și al treilea să vândă fâșii de omenie. Acesta e un lucru fictiv, dar este nevoie de toate aceste trei noțiuni pe tot pământul. Mai ales acum.” – Ștefan Călărășanu în interviu cu Adriana Cârcu

„Celor mai mulți dintre noi ni se întâmplă să mergem doar în paralel cu lucrurile care ne plac foarte mult și să nu le întâlnim cu adevărat niciodată. Toți suntem făcuți pentru artă, numai că unii dintre noi nu se întâlesc cu ea. Acestea sunt micile mele constatări în timp.”

„Mi-a plăcut atât de mult tema (clopotului, n. red.), încât mă ține și acum, pentru că depinde de cât ești de profund ca să accepți o temă ca asta și să o scormonești […] Sunt teme pentru care s-ar putea să nu-ți ajungă o viață.”

Expoziție de pictură 1982-2016 – Viorel Toma

Cea de-a doua expoziție, cea pentru care am mers în primă fază (și de care n-am mai uitat), este cea a pictorului Viorel Toma. Un artist contemporan care a expus o parte din picturile pe care le-a făcut în perioada menționată mai sus, 1982-2016. Ce mi-a plăcut de cum am intrat a fost muzica ambientală ce acompania pe oricine trece pragul expoziției. Aceasta a fost compusă de Ilie Stepan, fondatorul trupei Pro Musica și compozitorul melodiei Timișoara, imnul revoluției din 1989.

Expoziția, deschisă până în 15 aprilie, cuprinde lucrări de pictură în ulei pe pânză, acuarelă, caligrafie și desen. De această dată, fiecare tablou a fost completat de însemnări care au dezvăluit numele și anul în cre a fost realizat. M-am plimbat prin fața fiecărei opere, însă una mi-a atras atenția mai mult decât au făcut-o celelalte. Mi-au plăcut culorile, varietatea florilor de câmp, dar mai era ceva din tablou care-mi plăcea și nu-mi puteam explica exact ce. Am zâmbit fără să înțeleg, am trecut mai departe la celelalte picturi și am abordat-o pe doamna care stătea liniștită într-un colț al încăperii.

Nu știam nimic despre pictor, dar eram curioasă să aflu atunci orice amănunt. Mi-a povestit puțin despre transparența abordată în mare parte din opera expusă, de picturile din ultima încăpere care au ca temă centrală motivele religioase și a mai menționat de un tablou aparte: cel pictat pentru soția artistului după moartea acesteia. Acela a fost momentul în care am știut sigur că vorbește de cel care-mi plăcuse și mie. Mi-a confirmat bănuiala și atunci am înțeles că de fapt senzația de bine pe care o avusesem în fața tabloului se datora și iubirii pictate în el. Nu am mai pățit niciodată așa ceva și până și mie, citind rândurile de mai sus, îmi vine acum greu să cred.

Și pentru că spuneam mai sus de transparența din marea majoritate a tablourilor, cum poate fi cel mai bine exprimată aceasta dacă nu prin prezența sticlei? Fie că e vorba de pahare sau geamuri, le-am privit încercând să le înțeleg și m-am gândit la lucrurile reale din viața noastră și la sentimentele care stau în spatele acestora, sentimente de multe ori ascunse ochiului superficial. Nu m-am dus la muzeu cu gândul de a afla neapărat „ce a vrut să spună pictorul”, exercițiu pe care l-am făcut prea mult în anii de școală cu fiecare autor în parte, ci am vrut să înțeleg ce îmi spun mie tablourile și munca acestuia. Dacă înainte simțeam că trebuie să înțeleg neapărat ce a vrut să transpună prin culoare, formă, alegerea momentului zilei, acum încerc să văd ce-mi spune întreg ansamblul. Și apoi, dacă descopăr ce a vrut să transmită, totul să vină ca o completare, nu ca o înlocuire absolută a ideilor pe care mi le creasem singură.

Experiența mea în lumea artei este extrem de șubredă, însă după fiecare nou muzeu în care intru, descopăr că îmi place tot mai mult această lume. Picturi, culori, asemănări, nume sau stiluri, toate fac parte dintr-o mare în care mă avânt cu și mai mult elan. Toate mă fac mai curioasă pentru a afla mai multe și fiecare întrebare pe care îmi permit s-o lansez știu că îmi va creiona un drum frumos.

Nu știu când, cum, sau de la ce a pornit această feblețe care crește pe zi ce trece, însă știu că mă va duce undeva. Nu știu unde, dar știu că zilele, vizitele și descoperirile mele vor fi din ce în ce mai colorate, fascinante și pline de surprize.

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply